Îmi tot vine în atenție acest cuvânt – ”vulnerabilitate” și mă întreb oare cât de mult am înțeles ce înseamnă. Acum vreo 2 ani am scris despre Vulnerabilitate ca Slăbiciune ca răspuns al celor care pun egal între cele două. Apoi mi-am luat ultima fărâmă de curaj în brațe și am scris împreună despre Teama de Abandon, un moment tare vulnerabil pentru mine. O confesiune pentru toți cei cărora le e teamă să se expună.
A te expune este un act de curaj și de vulnerabilitate în același timp. Și știi care e partea mișto din asta? Oamenii tac. Ascultă. Interiorizează ce spui. Fac conexiuni între rănile tale și rănile lor. Înțeleg că nu sunt singuri. Apoi se expun și ei. Știi cât de mult înseamnă pentru un om care se luptă singur cu demonii săi să audă că acei demoni pot fi îmblânziți?
Vulnerabilitatea nu e slăbiciune, vulnerabilitatea este PUTERE
Vulnerabilitatea la mine s-a manifestat în diferite forme la diferite vârste:
- La 13 ani când viața mi-a fost schimbată radical, mi-am dat voie să plâng de față cu ai mei colegi. Plângeam în timpul orelor, plângeam în pauze, plângeam când ajungeam în brațele bunicii de care mi-era atât de dor. Plângeam de durere. Și nu-mi păsa! De ce zice diriga, dacă râd colegii, dacă se uită lumea ciudat la mine pe stradă. Plângeam ca să-mi treacă.
- La 19 ani când am avut prima relația și mi-am dat voie să trec de rușine, vină și frică și să trăiesc acea emoție care te înalță. Mi-am dat voie să fiu eu cu riscul ca celălalt să nu mă placă. Dar despre asta e de fapt. Vulnerabilitatea și autenticitatea unesc inimi. Și e așa de frumos.
- La 25 de ani când m-am expus în fața grupului de practică de la un curs de Dezvoltare Personală ca ”studiu de caz”. A fost fracțiunea aia de secundă între frica de a fi judecată și eliberare. Căci da, după ce te arăți așa cum ești te simți mai ușor/oară. Și dacă 1 om a avut ceva de învățat din aia, a meritat tot caruselul de emoții.
- La 29 de ani când l-am născut pe Theodor și am acceptat că sunt în depresie și am nevoie de ajutor. Știi de cât curaj ai nevoie în situații atât de delicate? Să-ți asumi că nu ești bine. Să-ți asumi că poți face rău unui suflet care nu are nicio vină. Să te deschizi pe viu în terapie. E…dureros, dar necesar. Iar dacă vulnerabilitate nu e, degeaba e curaj.
- Când m-am reîndrăgostit după divorț și am pus toate rănile pe masă rând pe rând până nu mai era loc, iar eu nu mai aveam aer. Și încă fac chestia asta.
Vulnerabilitatea este putere pentru că te face conștient/ă de cine dracului ești.
Acel TU fără măști, fără haine care să ”acopere”, fără roluri învățate ca ceilalți să te vadă, să te iubească, să te accepte….de parcă e despre ei, nu despre noi însine. Vulnerabilitatea e figura aia maternă la care toți visăm. Blândă și caldă. Care ascultă și nu ne compară cu X și Y. Care se uită în ochii noștri. Ne mângâie pe creștet și pe frunte și ne spune ”E ok să simți asta. Nu plec nicăieri! Te iubesc.” Ne roagă să redevenim autentici în ciuda fricii de a fi dați deoparte.
În fiecare secundă în care o să controlăm vulnerabilitatea vom deconecta bucăți din sinele nostru. Și ne vom trezi goi.
…am citit cu lacrimi în ochi, cuvinte rostite din suflet,pentru alte suflete…frumos!!!🌺