Mă întreb asta de câteva săptămâni încoace aproape zilnic. La coadă la magazin, la poștă, pe drum spre mașină sau spre casă cu sacoșele în ambele mâini. Mă întreb unde a dispărut empatia. Și nu e vorba despre obligația de a ajuta o femeie însărcinată, ci despre dramul ăla de empatie când o vezi că are burta la 1m în față și abia se ține pe picioare.
Au dispărut și empatia și galanteria, dar cel mai tare mă doare când lipsa asta vine de la femei. Femei care poate au fost și ele mame sau vor deveni. Femei care se vor afla în fix același punct ca mine și ca tine. Femei care te privesc, observă sarcina sau copilul în cărucior și întorc nestingherite capul văzându-și de locul lor în continuare.
Draga mea, nu te uita supărată la mine pentru că m-ai auzit oftând ieri când stăteam la coadă ca tu să-ți termini cumpărăturile. Nu oftam ca să te atenționez. Oftam pentru că fix atunci copilul din pântec mi-a dat un picior în coaste de m-a lăsat fără aer. Unde a dispărut empatia?
Dragă tinere, când stați toată gașca de prieteni la rând pentru un pachet de țigări, uite-te și-n spatele vostru. Las-o pe mama cu copilul în cărucior care plânge pentru că nu mai are răbdare, să treacă în față. Unde a dispărut galanteria (sau educația, ar trebui să spun)?
Draga doamnă casieră de la toate supermarketurile și hipermarketurile în care am intrat, dacă am casă prioritară unde este clar desenată o femeie însărcinată, de ce îi lași pe cei care au alte 10 opțiuni să-mi ia dreptul? De ce nu mă chemi în față? Oare casa prioritară implică să mă cert de fiecare dată cu cineva? Căci da, mereu există cineva care se simte deranjat dacă nu mai pot sta la rând (și crede-mă că rar mă bag în față).
De ce tot eu trebuie să-mi fac dreptate?
Sunt oameni care-mi spun ”bagă-te în față”, ”e dreptul tău, de ce să nu profiți”, ”lasă că văd ei burta, nu se supără nimeni”. Aceeași oameni care la scurt timp fac același comportament cu altă mamă sau viitoare mamă. Unde a dispărut empatia?
Liceeni, tineri, bătrâni, femei și bărbați. Nu am găsit vreo categorie în ultima lună pe care să o scot din această enumerare tristă de mai sus. Nu mai există diferență. Toți am ajuns în același punct. Oare în asta ne-a transformat pandemia? În niște sălbatici singuratici și nepăsători? Nu cred! Cred că, din păcate ăsta ne este sufletul de mult.
Vorbim mereu de acel sat care să ne ajute să ne creștem copiii, dar nu suntem în stare să oferim minimul. Suntem extraordinari pe rețelele de socializare, însă în viața de zi cu zi caracterul iese la lumină. Hai să ne trezim și să conștientizăm rănile care zac în fiecare dintre noi pentru a le vindeca. Căci toate la un moment dat ajungem să ne pierdem în rolul de mamă.
Deci…îmi poate spune cineva unde a dispărut empatia și cum facem să ne-o însușim din nou?
