M. avea 2 ani când a decis că va avea grijă de tatăl ei toată viața, după ce acesta a venit plângând la ea. A. avea 4 ani când a luat decizia să fie ea stâlpul familiei, ținând cont că ai ei se certau în continuu. Iar E. avea până-n 5 ani când a înțeles că pentru a primi iubirea mamei ei, trebuia să exceleze în tot ce făcea. Acest articol este o odă adusă copilului pe care l-am uitat în cotlonul minții.

Acel copil care a decis să fie un SUPEREROU!

Ca cele 3 de mai sus sunt multe alte exemple. Prea multe ca să nu realizăm cât suntem de ancorați în experiențele copilăriei. Prea multe ca să continuăm să ignorăm faptul că TOȚI am trecut prin momente care ne-au lăsat cu cicatrici. Niște cicatrici pe care ni le acoperim cu tatuaje, bronz, operații de modelare, pierce-uri sau alte cicatrici…Experiențe urâte care supurează chiar și după 30 de ani, indiferent de ce odă aducem.

Și nu vorbesc de experiențe traumatice. Mai degrabă de acele evenimente care, în primă fază, par că nici n-ar merita menționate. Știi, sunt alea de stai să te gândești la ele și te bufnește râsul. Dar dacă stai să te adâncești în ele, te cuprinde o tristețe descurajantă. Acele certuri la care, ca puști, asistai impasibil. Fără niciun drept de apel pentru că ”marș în camera ta, n-ai teme de făcut?!”. Acea îmbrățișare pe care o așteptai de la mama, dar care s-a lăsat așteptată 20 de ani. Căci știm cu toții replica ”n-am timp acum, nu vezi că abia am venit de la servici și trebuie să fac mâncare?!”. Acel moment în care abia așteptai să ieși cu tatăl tău, ca ”băieții”, la o bere. Să-i spui că ai decis să dai la Arte la București, sau că vrei să o ceri pe A. în căsătorie…

Zac în noi copii uitați. Eroi uitați!

Acei copii care au promis că vor fi supereroii părinților lor, când se vor face mari. Unii și-au dus promisiunea mai departe, alții s-au lăsat înrăiți de dureri nevindecate. Unii sunt supereroii părinților lor, uitând că mai au și ei copii acasă. Alții sunt doar niște copii în corpuri de adulți, care își doresc cu disperare atenție.

Azi e despre acești copii. Copiii din noi. Copiii aceia mai adulți decât adulții. Care știau mai bine ce voiau atunci, decât știm noi acum. Copiii care erau dispuși să-și apere cu orice preț tatăl certat cu vehemență de vecina de la 3. Sau cei care au promis că atunci când se vor face mari o vor trimite pe mama în vacanța aia la Roma. (pe care și-o dorea de 30 de ani)

Azi e despre ei și îi plâng! Pentru că au ajuns, ca toți eroii, uitați pe un raft al unei biblioteci vechi. Mai ies la suprafață, cu chin și sforțare, în cabinetele terapeuților. Mai sunt eliberați la ședințe de yoga sau în sesiunile de conectare cu copilul interior, destinate adulților. Uneori își mai scot nasul la aer atunci când devenim părinți. Pentru că doar atunci ne mai permitem să ne jucăm cu picii noștri!

Altfel, rămân acolo în întuneric, așteptând să ne reconectăm cu ei.

Dacă vrei să înveți cum să gestionezi emoțiile într-un mod constructiv. Să înțelegi că nevoia de afecțiune este o nevoie primară, atât de necesară dezvoltării emoționale a copilului și viitorului adult. Dacă ai evenimente din copilărie ce și-au lăsat amprenta și vrei să le vindeci înainte să aduci pe lume un copil. Sau ești deja un părinte responsabil care simte că nu are încă acces la resursele ce îți pot face viața mai ușoară. Atunci te aștept la acest workshop.

Eliminarea emoțiilor negative stocate din copilărie până-n acum, descoperirea instanțelor Părinte-Adult-Copil, învățarea despre cum putem să oferim copiilor noștri un cadru emoțional sănătos, sunt o prioritate a zilelor noastre.

Permite-ți să fii mai mult, să știi mai mult.

Te așteptăm!

Tags

acceptarea rolului de mama, cadru emotional sanatos, eliminarea emotiilor negative, inner child, instanta parinte adult copil, nevoile afective ale copiilor, oda copilului uitat, parinte responsabil, reconectarea cu copilul interior, tehnici copilul interior, workshop pentru mame

Articole Similare

Comentarii

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *