De la 20 de ani de când am început să visez la copii, mi-am imaginat cât de mișto voi fi în rolul ăsta. Mă gândeam cum îmi voi lua copilul în cârcă și vom urca împreună pe munte. Cum voi fi într-o continuă stare de bine și fericire, avându-l. Ba chiar abia așteptam să-i citesc din fantasticele cărți de povești și apoi să asist la prima sa poveste inventată. Și am tot visat la asta până anul trecut, când m-am lovit de realitatea din spatele rolului de mamă!

La un moment dat chiar stăteam să mă întreb dacă nu cumva toate mamele din jur, prietene sau nu, s-au coalizat. Au vorbit între ele și au pus la cap o poveste legată cu fundă roz? Toate mamele să aibă aceeași experiență? Maternitatea să fie așa un dar divin, iar indiferent de starea copilului tu, ca mamă, să te simți continuu binecuvântată?

HELL NO!

Și mă întreb de ce. De ce, voi mamele, alegeți să povestiți doar partea frumoasă? De ce încurajați alte femei să trăiască experiența voastră? Pentru că știm că adevărata experiență e, cel puțin la fel de nașpa ca cea pe care ați trăit-o voi și mamele mamelor noastre. Cum vă puteți uita în ochii unei femei al cărei bărbat abia dă pe acasă și să o încurajați să aducă pe lume un copil? V-ați gândit vreo secundă cât sunteți de dure?

Femeile ar trebui să se susțină una pe cealaltă, nu să joace murdar!

Eu m-am pierdut în rolul de mamă, primele 3 luni. Și nu garantez că l-am înțeles pe deplin nici acum, dar cică am toată viața înainte să-l duc la rang de artă. Mi-am pierdut identitatea, mi-am uitat numele, iar visele și idealurile mele erau opace. Din ”iubito” am devenit ”mama copilului meu”. Numele mi-a fost înlocuit, fără drept de apel, cu ”mama lui X”.

Iar când terapeuta m-a rugat să mă descriu, am rămas blocată.

O întrebare atât de simplă m-a pus la colț, cu mâinile la spate și cu ochii ațintiți în gol. Cum? Cum să nu mai știu cine sunt? De fapt, cum să mai știu? Când din momentul în care am rămas însărcinată absolut tot era despre copil și rolul de mamă. Rolul de părinte ridicat în slăvi de toată lumea, dar care îți dă un stres mai mare decât 5-ul de la fizică.

Și pentru ce? Pentru ce toată această idealizare care, apropo, în momentul îmbrățișării adevărului primește înjurături la greu? Nu e mai simplu să punem de la început totul pe masă? Nu pentru asta sunt prietenii? Să te trezească la realitate când nimeni altcineva nu o face? Vrem solidaritate între mame, visăm la susținere și la recrearea acelui sat în care să ne creștem împreună copiii. Păi hai să începem prin a fi sincere unele cu altele! Pentru că sunt de o mie de ori mai dispusă să mă implic acolo unde poveștile sunt asemănătoare acelei realități pe care o trăiesc, decât să intru într-o bulă falsă.

Până și poveștile cu final fericit au o problemă de la care pleacă! Why not start from there?

Tags

am uitat cine sunt, cine sunt dupa nastere, experienta de mama, maternitatea dar divin, rolul de mama, solidaritate intre mame

Articole Similare

Comentarii

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *