Știi de câte ori am auzit că femeia e o curvă în copilăria mea? Spus cu dezgust. Cu jind de fapt, că ele nu pot pentru că aleg să păstreze aparențele. Și cine bagă cuțitul mai adânc în sufletul deja cicatrizat al unei femei decât o alta.
Soția lui X l-a părăsit pentru un alt bărbat – curvă!
Și-a lăsat copiii și a plecat să-și caute sensul vieții – curvă! (am scris despre asta aici)
A făcut 2 copii cu 2 bărbați diferiți – curvă!
S-a dus la nu știu ce retreat în timp ce bărbatul stă acasă cu copilul – curvă!
A zâmbit unui bărbat străin pe stradă – curvă!
A contestat părerea unui bărbat – curvă!
Și lista poate continua. Fiecare dintre noi am auzit cel puțin una dintre afirmațiile de mai sus. Și nu m-am apucat să scriu acest articol pentru că le-am auzit din nou. M-am apucat să scriu acest articol pentru că și eu am crezut cândva în aceste afirmații. Și ÎMI PARE RĂU. Pentru că odată ce crezi că femeia e o curvă, îți anulezi propria feminitate.
Până nu trăiești pe pielea ta, nu înțelegi cum se simte iubirea. Și ce aripi îți poate da. Și câte răni îți poate vindeca…dacă te lași. Până nu îți dai jos lacătele pe care ți le-ai pus pe suflet în zilele în care te-a rănit, nu o să simți că trăiești. Până nu te lași iubită și (re)începi să iubești cu tot sufletul, o să crezi și tu în afirmațiile de mai sus.
Toate acele afirmații și multe altele nu arată că femeia e o curvă. Arată cât de mult curaj are. Știi cum e să simți că niciodată nu vrei să mai iubești? Știi cum se simte să vrei să dispari pentru că nu mai știi cine ești? Știi cât de tare dor iubirile neîmplinite?
Femeia care își dă voie să iubească după toate rănile e o eroină!
Și faptul că tu o înjosești, nu schimbă cu nimic senzația de renaștere pe care o simte acum când a mai dat o șansă vieții!
