Depresia doare oricând. La primul, la al doilea, al treilea sau al zecelea copil. Indiferent de momentul în care apare, depresia doare! De ce titlul ăsta, atunci?
La primul copil, depresia post-partum m-a lovit din plin. Încă din sarcină. Odată cu sentimentul că pământul de sub picioarele mele se clatină, s-a infiltrat și scârbavnica depresie. Evident că acomodarea cu ea a fost invizibilă. Mie mi se părea că nu mai sunt la fel de ”dorită” la locul de muncă, depresia se făcea din ce în ce mai comodă. Eram disperată să arăt bine și să nu iau prea multe kg în sarcină, depresia își mai punea un pahar cu vin. Și uite așa m-am trezit că țin în brațe un copil pentru care nu aveam sentimente. Mă simțeam neputincioasă când copilul plângea și nu-l puteam liniști cu nimic. Mă speria îngrozitor ziua de luni când rămâneam singură cu bebe.
Depresia doare mai tare la al doilea copil, mai ales dacă nu ești în depresie!
Pentru că dacă nu ești în depresie la al doilea, trăiești niște momente unice și-ți dai seama că acele momente la primul copil nu există! Pentru că depresia ți le-a furat. Depresia doare la al doilea copil pentru că acum ești prezentă. Atunci erai în lumea ta. O lume apocaliptică, goală, fără sens și direcție.
Eu nu-mi mai aduc aminte minim 4 luni din bebelușenia primului copil. Nimic, nada. Noroc că mai făcusem câteva poze și așa măcar pot pune mâna pe ceva. Altfel e blank total. Nu știu dacă vorbeam cu el cum fac acum cu mândra. Nu-mi amintesc mirosul pielii sale și nici măcar cum arăta buricul său când l-am scos din spital. Lucruri de care m-am minunat acum la a doua naștere.
Articolul ăsta nu este un articol în care mă plâng pentru că am avut depresie. Nici nu am cum. Până la urmă depresia aia a fost și este parte din mine și procesul meu de maturizare. Dar mi-am dorit să scriu acest articol pentru cele dintre voi care ați trecut sau treceți prin același lucru ca și mine. Și probabil vă sperie. E ok! Nu trebuie să lăsăm loc vinovăției să se instaleze. Orice simți că nu ai făcut atunci pentru copilul cel mare, poți face acum. Pupă-l. Spune-i cât de mult îl iubești. Spune-i cât de mândră ești de cum a crescut și ce frate/soră minunat/ă este. Fii mândră de el/ea și fii blândă cu tine.
Nașterile nu se compară, copiii nu se compară și nici experiențele cu ei.
Nu, nu puteai face mai bine. Împacă-te cu gândul ăsta și începe să trăiești în prezent. Morții cu morții, vii cu vii. Lasă trecutul! Singurul și cel mai important lucru pe care putem să-l facem acum ca depresia să nu mai doară este să fim prezente.
Tu poți?
