Mi-a fost teamă de ziua aia, când voi fi pe masa de operație și mă voi întâlni cu bebe. Dacă n-o să apuc să-l cunosc? Dacă vreo complicație va apărea pe ultima sută de metri? Iar ”dacă” ăsta roade pe dinăuntru și pe mine m-a ros intens ultimele 2 luni din sarcină deși totul era perfect.

În ziua cu pricina aveam 0 emoții. Uimitor, ați spune, așa-i? Ce rețetă magică oi fi folosit?…Niciuna conștient, inconștient am numit-o detașare voită. Ce rezultate a avut? Pe termen lung, depresie post-partum. Pe termen mediu: ”oare o să simt vreodată ceva pentru copilul meu?”. Iar pe termen scurt: ”am nevoie de aer; vreau să ies de aici”. Toate astea se întâmplau doar în capul meu! Nimeni nu știa ce se petrece acolo pentru că semnele pe care le dădeam erau cu totul altele!

Depresia e periculoasă pentru că este perfect mascată de o stare de bine!

Timp de 5 zile cât am stat în spital, m-am uitat la copilul meu ca la ceva străin, care nu-mi aparținea și cu toate că voiam să-l protejez nu mi-l doream.

Zilele în spital m-au afundat în depresie pentru că mă simțeam închisă într-o cușcă din care abia așteptam să scap. Când am scăpat, după 5 zile, am plâns tot ce am avut pe suflet și nu puteam spune. Am plecat mai ușurată, dar nu eliberată. Depresia avea să mă însoțească și-n afara cuștii imaginare a spitalului. Era cu mine peste tot: la cumpărături departe de copil unde chipurile mă simțeam liberă, la ședințele de masaj menite să mă relaxeze, la ieșirea la film cu prietenii…oriunde eram eu era și ea.

Semnalul de alarmă a fost tras după ce n-am mai avut niciun ajutor lângă mine căci toată lumea din jurul meu își reluase cursul normal al existenței…EU NU! Dintr-un om hiperactiv, mereu pe drumuri, mereu curios să afle ultimele noutăți în materie de orice, am ajuns să tocesc drumurile Baie-Dormitor, Bucătărie-Dormitor. 80% din zi o petreceam în pat pentru că piticul în primele luni mânca des și dormea. 80% din zi îmi făceam planuri despre cum aș pleca în lumea largă și l-aș lăsa cu tac-su, se vor descurca (gând pentru care mă învinovățeam mai târziu pentru că-mi imaginam cât de greu i-ar fi fost și soțului dacă ar fi rămas singur cu bebe).

Într-o zi, din prea mult ”nu mai vreau situația asta” și înnebunită de somn și urletele copilului, m-am gândit cum ar fi dacă aș deschide geamul și m-aș lăsa în voia gravitației.

Aveam 29 de ani, un copil de 1 lună jumătate și primul gând suicidal!

În acel moment am tras maneta de urgență și am hotărât că sunt în trenul greșit. Am conștientizat că a-mi face mie rău nu e nici măcar ultimul punct pe vreo listă cu gesturi extreme (nu că aș avea vreuna)! Acest copil pe care mi l-am dorit merită tot timpul pe care mi l-am petrecut imaginându-mi-l, citind cărți despre cum să fii un părinte mai bun pentru copilul tău și cum vom fi cei mai buni prieteni la un moment dat.

Așa că am căutat și am găsit cel mai bun terapeut pentru mine, în acel moment, care a săpat în subconștientul meu până a scos la iveală problema reală care a dus la această implozie și care după 3 luni m-a ajutat să renasc. Căci da, rolul de părinte te obligă, într-o oarecare măsură, să renunți la ce ai fost până atunci și să te redefinești. Problema este că o femeie care naște este redefinită automat de familie, prieteni, societate, ca ”Mamă”. Ea nu mai are un nume, ci un titlu, ce a fost până atunci este șters cu buretele pentru a lăsa loc maternității. Simplul stat acasă 2 ani de zile este o oarecare marginalizare, sigur, benefică piticului …

După terapie, am revenit în activitate. Ceea ce m-a făcut să am mai multă încredere în mine ca om, ca mamă. Am renunțat la a mă învinovăți, la a mă gândi ce etichete mi se vor pune, la a mă pune pe mine pe ultimul loc. Alături de terapie, intoarcerea la jobul pe care-l iubesc cel mai mult, m-a ajutat să-mi revin într-un timp atât de scurt. Iar faptul că, pentru o secundă, am reușit să conștientizez că am o problemă și să acționez în a o rezolva, mă face să fiu tare mândră de mine. Acea secundă a fost victoria mea!

Tags

depresia mascata, depresie post partum, nu mai vreau sa fiu mama, primul gand suicidal, realitatea maternitatii, vinovatia unei mame

Articole Similare

Comentarii

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *